Unele dintre cele mai neobișnuite dintre obiectele care ieșeau pe porțile uzinelor în vremurile socialismului erau formele de copt prăjituri. Produse ale unor complexe rețele de interacțiuni sociale, acestea stau totodată ca dovadă a unei capacități creative surprinzătoare a muncitorilor industriali. De la nucșoare, ciupercuțe și steluțe, până la faguri, saleuri și brăduleți, varietatea era uimitoare. În fabrica de țevi de la Roman, muncitorii se întreceau în idei și pricepere nu doar de dragul unor ciubucuri mai consistente, dar și pentru a impresiona femeile cu care intrau în contact: mame, iubite sau soții, mătuși, cumnate, surori etc.:

Tu cum crezi că am cumpărat-o pe maică-ta? Ea era pricepută la prăjituri că știa de la maică-sa tot felul de rețete, și când îi mai aduceam eu câte un tipar din ăsta, se bucura, că doar nu găseai așa ceva pe timpul lui Ceaușescu!

Meșteșugul se moștenea ”de la ăia mai bătrânii”, astfel că muncitorii lucrau după ”modele”. Colaborarea era una totală: de la înțelegerile cu inginerii de secție, maiștrii și paznicii, până la distribuția sarcinilor între secții. Formele de prăjituri nu se obțineau niciodată prin munca unei singure persoane:

mai întâi cineva topea aluminiu, apoi eu o turnam [forma], altul o poliza și cineva finisa. Ne ajutam unul pe altul  și făceam la tipare de prăjituri de mă cunoșteau toate femeile din secție, că aveau nevoie de ele! [râde]