Photo: Bethlendi Tamás https://www.facebook.com/bitsphoto

Cuțitele, obiecte prezente în bucătăria oricui, așadar au devenit foarte repede elemente de design și în lumea lucrătorilor din fabricile socialiste. Se făceau din țeavă de supapă, un metal foarte rezistent, ne spun autorii.

Elementul cel mai interesant la aceste cuțite nu a fost niciodată lama cea rezistentă, ci mai degrabă mânerul. Niciodată nu veți găsi două cuțite de acest tip la fel: fiecare lucrător își făcea propriul design, așa cum știa mai bine, cum a văzut la alții sau cum a crezut de cuviință că trebuie ca să fie frumos. 

Aceste mânere erau făcute e din plexi, existau în Tehnofrig fâșii mari de plexi din care se șuntea. Se picurau vopseluri din toate culorile (sau fiecare cum avea) fie direct pe metal, fie pe o bucată de hârtie în forma cuțitului, după care se lipea plexi-ul deasupra. Nu se știe exact cine a venit cu ideea aceasta inițial, dar în fabrici era ideea demult înrădăcinată și fiecare se inspira de la fiecare.

Cuțitul cu mânerul preponderent roșu e cel mai vechi. Aflăm că e de prin ‘67, în orice caz, înainte de Emil. Interesant, la tot mai mulți dintre muncitorii cu care am vorbit, vechimea obiectelor și timpul se măsura în funcție de vârsta copiilor.

Lama o făceam din inox călibil – care se trata ca să reziste tăișul. Am avut unul care nu era tratat și ruginea și nici nu ținea mult. După ce îl aduceai aproape de forma finală, îl căleai în cuptoare închise cu sistem de închidere cu lanț sau cu motoraș electric. Se lăsau la 800 de grade câte 2 ore și se ascuțeau pe mașina de frezat. maistru întreținere Tehnofrig, acum pensionat.

Plexicul” pentru mâner trebuia găurit înainte de călire, altfel nu prea mai puteai să faci găuri, iar niturile erau din aluminiu sau cupru. La unele cuțite, între mâner și metal se punea o hârtie, pe care se aplica vopsea, iar în momentul fixării plasticului se amestecau culorile și ieșeau forme abstracte, neașteptate. Și bineînțeles, artiștii veritabili “făceau și cioc de pasăre la capătul mânerului.