Modelu’ nu era greu de făcut, îl făceam numa din imaginație — atunci nu aveam schițe și minuni păntru tăte, să mă uit pe… pe e-mail, pe internet și pe de-ăstea (râde). Că nu era așa ceva. Era destul să vezi undeva ceva și gata! La ăstea nu era tipar, lucrai cu ce aveai în tărtăcuță și cu ce mai vedeai pe la alții.

Asta ne spunea bunicul Vasile în timp ce ne conducea în balcon, să vedem oglinda dintr-un punct mai luminos. Încă are poze și abțibilduri de când era fiica lui mică.

Rama oglinzii e făcută de el la sfârșitul anilor ’70 cu materiale din Uzina Tehnofrig din Cluj, dar a folosit fier forjat cu precădere. Era mecanic în secția de întreținere a fabricii și în timpul golurilor de producție era firesc „să meșterești câte ceva pentru acasă”. Spune că era și simplu și frumos, ca dovadă micile artificii înscrise cu dalta în rama oglinzii: după ce arcuiai bara de metal și o aduceai la forma dorită cu „dizpozitivul” de modelat fier forjat, rămânea la alegerea ta să mai cioplești sau nu în fier mici șanțuri ornamentale, cu dalta și ciocanul.

Noi credem că „meștereala” bunicului ne invită la o înțelegere a creativității ca impuls colectiv, ca practică socială înscrisă într-o estetică vie, bogată în semnificații, extrem de imprevizibilă și versatilă.